Cine l-a ucis pe agentul Tiberiu Sârbu ?

De multe ori, pe diferite canale ale mass-media, când este vorba de activitatea şi prestaţia poliţiei, interlocutorii se arată de-a deptul oripilaţi. De vină constat că nu este  numai calitatea actului poliţienesc, ci şi mentalitatea celor care fac aprecierea, mentalitate ce nu se poate desprinde întotdeauna de tarele trecutului, atunci când autorităţile impuneau respect ca urmare a îngrădirii drepturilor civile. Şi apoi chiar poliţia, ca instituţie cu atribuţii în ceea ce priveşte menţinerea ordinii şi liniştii publice precum şi de constatare şi cercetare a infracţiunilor, nu poate fi, în ansamblul său, decât în pas cu evoluţia societăţii.

Pe de altă parte observ că tot mai mulţi s-au învăţat să strige: ”Ce face poliţia?”, uitând în acelaşi timp să-şi aducă prinosul la respectarea unor minime norme legale sau să dea dovadă de un cât de mic spirit civic. Mulţi vor un act de dreptate rapid şi exemplar, dar - parcă prea devreme desprinşi de totalitarism, uităm că totul trebuie făcut într-un cadru legal. Desprinşi din politica fricii, scăpaţi de sub oblodul unui tătuc omniprezent şi omnipotent, toţi ne căutăm aripa sub care  să nu fim găsiţi de răul care bântuie printre noi.

 De aceea mulţi nu realizează că, în fapt, poliţia este prima verigă în înfăptuirea actului de justiţie şi că, în afară de funcţiile stabilite concret de lege, nu-i pot fi atribuite alte funcţii, de educaţie, de promovare a valorilor morale, atribuţii ce cad în sarcina altor instituţii, dar care instituţii uită, la rându-le, să se reformeze. Chiar îndeplinirea actului poliţienesc la parametrii maximali nu poate duce la aprecierea pozitivă a poliţiei ca instituţie, deoarece modificările succesive aduse cadrului legal fac ca actul de justiţie să se asemene unui sac plin de petice. Încercăm să creăm un cadru legal stufos şi alambicat, a cărui finalitate ca înfăptuire a actului de justiţie, de multe ori, este zero.

Ca exemplu pot da înfiinţarea Serviciilor de Probaţiune de pe lângă Tribunale, care  în multe cazuri nu au decât un rol pur formal,  nu au nici experienţa de supraveghere  şi nici posibilitatea reală de reintegrare socială a infractorilor, întrucât identificarea cauzelor sociale care generează comiterea unei infracţiuni şi stabilirea profilului  psihologic al persoanei pretabile de comiterea unei astfel de fapte antisociale nu pot avea nici o relevenţă, dacă nu sunt însoţite de politici coerente care trebuie susţinute cu bani grei.

 Pe de altă parte constat, de multe ori, că de fapt pentru îndeplinirea atribuţiilor ce ne revin nu ne ghidăm după anumite norme legale, ci după o anumită cutumă. Cutumă care ne învaţă nu că: “nimeni nu este mai presus de lege”, ci că banul şi influenţa pot  suprima orice încercare de aplicare a legii. Astfel că toate acestea fac din îndeplinirea actului de poliţie un surogat blamat printr-un  vot de neîncredere al societăţii. Oricât marketing de imagine am cumpăra, pentru a promova  instituţia, va fi zadarnic efortul dacă nu vom înţelege că imaginea poliţiei o creează fiecare poliţist, prin contactul pe care o are cu cetăţeanul în îndeplinirea sarcinilor stabilite de lege şi mai departe prin comportamentul pe care îl are în societate.

Ori, care este  imaginea ce se creează în urma  contactului  poliţistului cu cetăţeanul amărât şi neputincios, care vine la poliţie dintr-o nevoie arhaică de a i se face dreptate, fără să fie un ştiutor de prea multă carte şi nici un iniţiat în  tainele juridicului. Nu înţelege mai nimic când este chemat de nu ştiu câte ori la poliţie, de nu ştiu câte ori la parchet şi purtat ani de zile în instanţă, iar la final se trezeşte cu o gaură mai mare în bugetul personal, în timp ce hoţul poate primeşte o suspendare condiţionată a executării pedepsei, încurajat fiind, astfel, să recidiveze până la adânci bătrâneţi.  Sau… în unele cazuri şi mai sumbre, dar foarte des întâlnite, sentinţe casate şi trimise  spre rejudecare, solicitări de revizuire a unor sentiţe penale rămase definitive, în care domnii judecători  reiau şarada unor reaudieri de martori şi părţi vătămate – care, buimăcite de atâta amar de drumuri, nu mai ştiu ce au văzut sau dacă ceea ce au văzut e real ori sunt într-o piesă de teatru  semnată Eugen Ionesco - fără să le pese că omul mai lucrează la privat şi la două, trei învoiri , este pus pe  liber, sau că sunt oameni care din banii pe care trebuie să-i dea pe drumul până la instanţă cumpără  pâinea copiilor săi pe o lună.

Stau şi mă întreb… oare în ce stat din uniunea aceasta în care ne aflăm, partea vătămată şi martorul sunt puse la nesfârşit pe drumuri, pe banii lor şi trataţi mai rău decât hoţii?

 Oricât de absurde şi ireale par, toate acestea sunt parte din noi şi din realitatea ce ne înconjoară. Numai că toate aceste bâlbâieli ale justiţiei se răsfrâng asupra actului de poliţie - prima şi ultima verigă a înfăptuirii  actului de justiţie. Însă dincolo de adevărul juridic există un adevăr al bunului simţ care de multe ori, la noi, se pare că lipseşte cu desăvârşire.

Revenind la niveluri mai mici, la cetăţeanul de rând, la atomul care construieşte democraţia, la puterea celor fără de putere şi a celui care are calitatea de poliţist în  contact direct cu cel care nesocoteşte legea - în vederea apărării drepturilor şi libertăţilor celui dintâi, dincolo de aplicarea legii nu poţi să nu observi bonitatea financiară sau a relaţiilor celui în cauză. Totodată trebuie şi să faci o predicţie a sursei de unde o să ţi se tragă. Asta pentru că, aşa cum spuneam mai sus, există înrădăcinată în mentalul colectiv zicala: „ Până la Dumnezeu, te mănâncă sfinţii!”.

Ce înseamnă acest lucru pentru actul de justiţie ? 

Întâlnim  la tot pasul fel şi fel de persoane binevoitoare, gata să ne sară în ajutor atunci când încălcăm legea, asta bineânţeles în schimbul unui plic consistent. Atunci când reuşim să facem trocul, ne frecăm mâinile crezând că am fost deştepţi şi am fentat sistemul. Dacă însă ne vom gândi bine vom constata că, în fapt, ne-am furat căciula singuri, deoarece ca noi mai sunt mii şi oricând, să zicem, ne putem întâlni pe străzi cu cel care, deşi a omorât într-un accident de circulaţie 4 oameni, conduce încă autoturismul deoarece procesul durează ani de zile, ne mai putem întâlni, de asemeni, cu tâlharul care a primit o condamnare cu suspendare numai datorită ...victimei, care - având capul tare, în urma loviturilor primite pe când era tâlhărită, nu i-a fost pusă viaţa în pericol.

Dar... nimeni nu se gândeşte la faptul că el ar putea fi următorul care va ieşi în calea acelui conducător auto, a acelui tâlhar şi... nu va fi la fel de norocos.

Ne putem întâlni, noi sau membrii familiei noastre, cu violatorii liberaţi condiţionat  pentru bună purtare ( deşi antecedentele lor nu încap pe o coală de hârtie A4, n-au lucrat în viaţa lor măcar o zi iar 50% din ei ajung să comită o nouă infracţiune  până la împlinirea restului de pedeapsă), pentru simplul fapt că legea nu le impune, după liberare, nici un fel de interdicţie care să fie sancţionată drastic în caz de nerespectare.

Ne putem întâlni, de asemeni, cu  Gorbunovi, Molotovi şi alte seminţii de infractori care, deşi au crima în sânge, au beneficiat într-un mod dubios de întreruperea  executării pedepsei sau au fost liberaţi condiţionat pentru... bună purtare, iar când recidivează în crimă vom constata că nimeni nu-i de vină sau, mai corect, mortul e de vină că s-a interpus pe traiectoria glonţului.

Cu unul dintre aceştia, fără chip şi fără nume, produs al unui sistem infectat, pe care nimeni nu vrea să şi-l asume, s-a întâlnit în noaptea de 30/31.10.2009 şi subinspectorul post-mortem Tiberiu Sârbu.

Putea să treacă mai departe, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, dar simţul dreptăţii a fost mai puternic decât spiritul de conservare. Nu a ţinut cont de faptul că această criză a făcut din poliţistul român carne de tun şi a acţionat, plătind cu viaţa, erorile unui sistem ce nu-i va mângâia nici mama, nici soţia, dar mai ales copilul rămas fără părinte. De aceea, în numele unui copil rămas fără tată, vă întreb: Cine la omorât pe agentul Tiberiu Sârbu?

Gheorghe Breazu sau legea care l-a liberat condiţionat  ca semn de bună purtare?

Este o imagine tristă, pare - deşi şi eu aş fi vrut să fie altfel, o imagine neconformă cu statutul profesional, dar e tristă pentru că e reală, este imaginea poliţistului de tranziţie, aşa cum se vede din stradă, necosmetizată şi nudă.

                                                              Pavel Nicolaie –CNP Covasna

Postat de postmaster la 13 November 2009 08:54:34 · 3 Comentarii · 317 Vizualizări ·